Emptiness.

Satula de acelasi mi-se-rupism excesiv, ma retrag in coltul cel mai indepartat al mintii mele. Ma izolez de tot ce ma inconjoara. Doua zile inchisa-n casa, cu castile afundate in urechi.... Suna frumos, nu? Pentru mine nu.

De ce? Imi urasc intunericul, lipsa de ocupatie, gandurile... da, mai ales gandurile. Am obiceiul de a exagera. Si urasc chestia asta. Dar e genul ala de obicei devenit "tic"... de care nu pot sa ma las.

Nu visez. Sau daca visez, o fac atat de realist incat nu mai fac diferenta.

Ma amestec in culorile apusului de soare... ma pierd iar (visez?) printre valuri reci, nisip mort, pasari vii si cutii de bere... toata viata concentrata intr-o clipa, o clipa imortalizata in tot calmul ei de pensula unui artist anonim... Si iar tanjesc dupa viata marii... dar mai am de asteptat...

Aceleasi acorduri in rasuna in minte... Aceleasi versuri invechite si uitate... 'Running over the same old ground... what have we found? The same old fears. ' Dar nu sunt sigura ca vreau ca tu sa fi aici... Iar daca ai fi, as vrea sa nu scoti niciun sunet... doar sa iti simt prezenta.

Si iar stau cu ochii tinta pe tavan... nicio musca pe care s-o urmaresc, nicio urma de viata in camera stramta si prafuita... poate doar eu... dar cata viata mai am in mine...?

...Iar prin fata ochilor mi se deruleaza intreaga viata, ca un film alb-negru esuat. O amintire frumoasa isi face loc. O zi ploioasa de primavara, la munte, cu ea... Ce n-as da sa pot sa o reinvii... Rasetele, glumele, guma de mestecat, alunele... cat de vie eram atunci... cat de diferita sunt acum... si nu a trecut decat un an...

Imi e dor de soarele copilariei... de parcul cel vechi si de persoanele pe care le aveam atunci... imi e dor de tot...

Vreau sa ma regasesc pe mine cea de atunci, pierduta intr-un colt intunecat al vidului meu. Ma strig... dar oare ma aud...?