Nightmare.

Te vezi inghiţită de cenuşa visului tău. Vrei să scapi, insă nu ai cum. Dai din maini, din picioare, te agiti. Da, incepi să-i raneşti pe cei din jurul tău. Nu vrei să mori, nu vrei să te ineci. Dar nu te ajută cu nimic. Ţi-ai provocat singur dezastrul, acum ineacă-te in urmările pe care le-a produs. Te va răni şi pe tine la fel cum i-a ranit pe cei din jurul tău. Te vei ineca si tu impreună cu ei. Dar unde sunt ceilalţi? De ce eşti singură? Nu ai vrut, nu-i aşa? Nu te-ai gândit nici măcar o clipă că aveai să mori singură. Tu, cea înconjurată intotdeauna de prieteni... sperai sa mori impreună cu ei, nu-i asa? Ei, uite ca nu va fi asa. Zbate-te, luptă pentru fiecare secundă mizerabilă din viaţa ta. Stau aici şi te privesc. Şi ştii ce? N-o să te ajut; pentru că tu nu ai făcut-o. M-ai privit zbătându-mă, dar nu m-am inecat. Acum e rândul meu. Îmi provoci milă. Milă si scârbă. Ţipi, dai din mâini... plângi, zbieri la mine să te ajut. Dar nu mişc un deget. Mai ai puţin si te duci la fund. Câteva minute şi razbunarea e gata... si nici măcar n-am planuit-o eu. Te-ai distrus singură. Încă un minut si o să dispari. Şi deodată, mă aplec înspre tine. Îţi întind mâna, iar tu eziţi. Iţi e frică să nu-ţi dau drumul. Si până la urmă, rişti. Te trag usor afară. De ce? Cred că din milă. Milă amestecată cu iubire. Ai ajuns afară. Traiesti. Te uiţi in ochii mei, imi dai drumul la mână şi fugi, aşa cum ai făcut mereu. Fugi, făra măcar să-mi mulţumeşti. Dar aşa eşti tu făcut. Nu ştii să mulţumeşti. Şi mă laşi acolo plângând, cufundată iar in nepăsarea ta. Pe mine cine mă va salva...?